La români, şi regii mor urât

Nu am fost nici o susţinătoare ferventă a monarhiei, dar nici o republicană de conjunctură. Statele care au monarhii parlamentare nu sunt democratice pentru asta, ci, la fel ca republicile, prin mecanismele de reglaj constituţional şi legal. Faptul că legiuitorul constituant român a optat în 1991 pentru caracterul republican al statului şi a stabilit, prostește, că asta este chiar o limită de revizuire m-a făcut să mă resemnez cumva și să accept această situație ca pe un dat. Asta nu înseamnă că am avut ceva împotriva monarhiștilor, dimpotrivă: este de admirat orice cetățean care luptă pentru ideile sale, chiar dacă sunt atât de greu de pus în practică juridic.

Acum, când am văzut ce se întâmplă la acel nivel, că un nepot al regelui este împiedicat să își vadă bunicul pe patul de moarte (cu sau fără ordinul acestuia) cred că la români nici noblețea nu este veritabilă, ci este atinsă de interese meschine.

Ambele variante sunt grave: dacă regele a dispus ca nepotul său să nu îl vadă pe patul de moarte, asta înseamnă că bunăvoința și iertarea creștină, care face ca orice om pe patul de moarte să se împace cu toți cei din jurul său și să plece liniștit și în pace pe lumea cealaltă, nu l-a cuprins pe regele acestui neam atât de greu încercat, care a pierdut aproape tot în afară de credința în Dumnezeu; dacă regele nu a dispus asta, camarila din jurul său, din mercantilism crâncen sau cine știe ce motive ascunse este atât de coruptă încât politicienii noștri sunt mici copii.

Practic, ideea de monarhie, care avea menirea de a ne da o oarecare speranță la noblețe, o oarecare prestanță, nouă, românilor, va muri odată cu cel în care atât de mulți își puseseră speranțele: nici EL nu era ACELA!

E atât de grav ce ni se întâmplă, frați români, că nu știm cine și cum ar mai putea să ne redea onoarea și demnitatea noastră, ca nație.